Moartea

De-o vreme mă pândeşte ca o hoaţă,
se gudură atent pe lângă mine,
mă minte, mă mângâie, mă înhaţă
şi gândul la romanţa ei îmi ţine.


Voi fi de astă dată fără vară,
şi toamnele-mi sunt toate consumate
să nu mai cad când zbor, să nu mai doară
de brazde şi cosiţe îmbrumate.


De-acuma o aştept ca pe-o amiază
căci va veni să-mi rupă creanga-n două:
un ieri din lut şi-un cântec ce urmează
după un zori de zi scăldat în rouă.


Şi voi pleca o pată de uimire,
mireasă dichisită în suspine,
spre taina veşniciei ca spre mire,
vocalele să zboare fără mine.

Ultima viză

Amurgul e de-acum lângă portiţă,
la cea din urmă rumbă mă îndeamnă,
îmi viscoleşte visul de fetiţă,
cu brazde ţese numele de doamnă.


Basmaua trag pe frunte resemnată
să uit despre iubirea neiubită,
să las poimâine treburile baltă
şi pajiştea din vară necosită.


Durerile adun într-o valiză
să  pot cerşi Înaltului iertare,
înveşnicesc acea din urmă viză
pe zâmbet, să fiu dulce la plecare.


Şi mă grăbesc s-aştern vocale coapte
pe moviliţa mea înţelenită,
lumina să-mi vegheze-n plină noapte
o lacrimă uscată, obosită.

Ultima plecare

Nici doruri nu mă-ncearcă, 
nici şoapte nu mă cheamă,
în palme ţin pierdută
din clipe doar o scamă.

Nici orizont pe vise,
nici curcubeu pe lacrimi,
în gară rătăcită
mă caut printre patimi.

Nici pară de vulcane
în rimă şi în vene,
te mângâi cu minciună
de dragoste, alene.

Nici răni după "adio",
nici ruguri, nici furtună,
aud suspinul lunii
cum huma îmi adună.

Şi strâng în rugăciune
o ultimă-nserare,
o ultimă durere,
o ultimă plecare...

Rugă

Din contul verilor în zodia mea scrise,
lungeşte, Doamne, veacul unui prunc,
căci giulgi am aşternut de-acum pe vise,
coji din speranţă zilnic tot arunc.


Presoară zâmbet peste faţa-ndurerată
şi palme ude încleştate-n rugi,
din calendarul meu rupând bucată,
grădina ce-o mai am îţi dau s-o smulgi.


Fă o schimbare-n cartea de destine:
ia-mi darul, căci mi-e piatră de granit,
se va juca pe scenă fără mine,
oricum, mi-e rolul pentru infinit.


De-acuma-i primăvara consumată,
iar pentru iarnă nu am foc în rug,
de-aceea vin la Tine, fără plată
să-ţi vând povestea care-mi este jug.

Bilet dus...

La ce mi-e cerul, mi-aţi luat aripa
să mă frământ în humă fără zbor,
povară-n carne să-mi devină clipa,
dorindu-mi sub amurguri să cobor.


La ce mi-e inima, movilă de ruine
sub talpa urii voastre ca s-o port,
să mă consume veacul în suspine,
să-mi fie-n miez de noapte visul mort.


La ce mi-e stea născută de vocală
când umbră sub zenit prefer să fiu,
un licurici cu soarele în poală
ce-nvie lumânarea la sicriu.


La ce-mi sunt file mute-n calendare,
când de pe pagini picură venin...
Îmi pregătesc azi acte de plecare
şi-mi iau biletul dus, să nu revin.

Lumina ruinată

Nu am nici zori de zi şi nici amiază,
de-o vreme-n calendare sunt doar nopţi,
lumina, ura voastră ruinează
şi beau otravă din ciorchinii copţi.

Mi-e inima tăiată-n jumătate,
v-am dat egal din mine să aveţi,
dar zilnic îmi muşcaţi cealaltă parte
şi un destin străin îmi compuneţi.

Mă tot arunc din soartă-n altă soartă,
genunchii pân la sânge-s năsădiţi,
căci aţi închis, iar eu sar peste poartă
rănindu-mă. fiindcă mă iubiţi.

Însă îmi daţi doar ura ce vă leagă
şi mă hrăniţi cu miezul de vulcan,
încât implor la cer să mă culeagă
în coşul lui, din acest pom viclean.