Moartea

De-o vreme mă pândeşte ca o hoaţă,
se gudură atent pe lângă mine,
mă minte, mă mângâie, mă înhaţă
şi gândul la romanţa ei îmi ţine.


Voi fi de astă dată fără vară,
şi toamnele-mi sunt toate consumate
să nu mai cad când zbor, să nu mai doară
de brazde şi cosiţe îmbrumate.


De-acuma o aştept ca pe-o amiază
căci va veni să-mi rupă creanga-n două:
un ieri din lut şi-un cântec ce urmează
după un zori de zi scăldat în rouă.


Şi voi pleca o pată de uimire,
mireasă dichisită în suspine,
spre taina veşniciei ca spre mire,
vocalele să zboare fără mine.